Uneori, dupa o zi perfecta la gradi (dupa spusele educatoarei), te duci si-l iei plina de dor, sau revii acasa de la job, dupa ce toata ziua copilul a fost super prietenos si fericit cu buni sau cu bona, iar el cum te vede, se pune pe cel mai teribil urlat din lume. Nu-i poti intra in voie, nu te asculta, nu pare sa-i pese, spune numai NU, e furios. Sau plange, plaaange minute grele, cu muci si cu hohote. Iar tu te simti cea mai rea si neiubita mama din lume.

De fapt, ar trebui sa nu te simti vinovata. Faptul ca cel mic alege sa planga cu tine inseamna ca alaturi de tine simte ca poate sa se descarce. De asta plang copiii cu mama lor: nu pentru ca e o mama rea, pentru ca n-o iubesc sau vor s-o pedepseasca. Plang pentru ca in bratele mamei se simt in sfarsit in siguranta, acceptati si iubiti. Abia aici isi pot elibera supararea, frustrarea, dorul pe care l-au ascuns toata ziua de straini care au reguli stricte ce trebuie respectate. De asta ne izbucnesc copiii in brate seara, dupa o zi fara noi. Pentru ca in sfarsit au ajuns acasa! Si pentru ca vor sa ne arate cat le-am lipsit!

Daca ar putea vorbi, ar zice: Mami, ce dor mi-a fost de tine, cat te-am asteptat, uite, mi-a fost greu, dar acum sunt fericit si toate astea sunt prea mult pentru mine, nu prea stiu sa ma port, asa ca o sa plang aici in bratele tale si poate o sa ma port putin nesuferit, nu e pentru ca nu te iubesc, e pentru ca nu stiu sa-ti arat cat de mult te iubesc!

articol inspirat de #educatiecublandete