Weekendul trecut am fost in excursie cu pitica mea la munte, intr-un loc minunat din muntii Rodnei. A fost superb, un peisaj de munte care pur si simplu te facea sa te simti  -the king of the world. Iti dadea senzatia ca poti sa zbori deasupra lumii!

In grupul cu care am fost era si o familie cu un baietel de 5 ani jumatate, astfel ca Oana mea a fost super incantata sa aiba un partener de joaca plus ca acolo am intalnit inca o fetita de aceeasi varsta cu Oana (4,5 ani) fosta colega de gradinita, deci: sa curga distractia!

In prima zi am hotarat sa facem o drumetie pe munte, asa, una mica de incepatori impreuna cu mai multa lume printre care si noul prieten al Oanei, Horea. Urcand asa agale pe munte am asistat la conversatia dintre Horea si mama lui:
-Abia astept sa urc pe Himalaya, sa escaladez cel mai mare munte din lume!
-Mami, cand mergem pe Himalaya, unde este Himalaya? intreba Horea pe ai lui, plin de intuziasm.
Mami, ii raspunse instant, cu un ton ironic:
-Tu n-o sa ajungi niciodata acolo, acolo ajung numai alpinistii cei mai buni si din cei care merg putini se mai intorc, este foarte periculos!

Se intoarce catre mine si spune:
-Asta mi-ar mai lipsi, cred ca as muri de ingrijorare.
La Horea i-a picat fata, sclipirea din ochi i-a palit…

O alta intamplare intr-un alt moment al zilei. Oana iubeste apa, iubeste balaceala, asa ca la locul de cazare exista si o piscina, uraaa! Ne echipam si mergem la balaceala. Ajunse acolo incepem sariturile in apa, scufundarile, concurs cine sta mai mult sub apa, etc. Intre timp ajunge si colega de gradinita a Oanei insotita de bunici si de arsenalul anti-innec: colac, vesta, plus interdictiile bunicilor de a se indeparta de locul unde apa este mai mare de 1m. Serios dragi bunici ce sens mai are balaceala, dar distractia?

Dupa aceste intamplari ma intreb: de ce oare adultii reteaza cu atata cruzime aripile propiilor copii si seamana in sufletul acestora propriile frici si temeri? De ce prefera sa aiba copii tematori si cu atitudine de victime in detrimetrul unor copii cu personalitate de invingatori. De ce cred ca, daca ei ca adulti nu au reusit pana la o varsta sa-si urmeze visele, copiii lor trebuie sa aiba aceeasi soarta? Ai zice ca nu le vor binele propriilor copii insa ei nici macar nu realizeaza ce inseamna pentru copilul lor aceste cuvinte: tu nu poti, tu nu stii,  n-o sa te descurci, etc.
Daca ar sti cu ce greutate apasa aceste cuvinte asupra personalitatii copiilor i-ar incuraja sa sa-si urmeze propriile dorinte, instincte si ar fi spectatori activi la experientele de viata ale propriilor copii, la micile si marile realizari, la fericirea lor. Pana la urma asta ne dorim cu totii: sa fim fericiti.

Copiii, desi i-am facut noi, au propria identitate si propriul drum in viata. Rolul parintilor este acela de a crea mediul propice pentru ca cel mic sa-si cladeasca personalitatea astfel incat sa aiba curajul sa-si urmeze visele, sa-si intinda aripile si sa-si ia zborul. Si dupa ce, cu entuzisasm si curaj, isi urmeaza telurile, parinte draga, stai aprope sa-l prinzi cand cade, injecteaza-l cu doza necesara de curaj sa-si reia zborul.

Sigur ca ne facem griji insa acestea consider ca trebuie tinute pentru noi, doar sunt ale noastre, nu? Acestea sunt subiective iar consecintele exprimarii lor cu voce tare incontinuu duc la formarea unor adulti anxiosi si frustrati. Iar ca sa ne referim la etapa adolescentei, aceasta cocolosire excesiva duce la crearea unei prapastii in relatia dintre parinte si copil: copilul va percepe parintele ca un obstacol in drumul sau pentru libertate.

In incheiere preiau vorbele unui medic care,dupa ce a ajutat la nasterea unui copil l-a pus in bratele mamei si i-a spus:

-Ai un copil perfect, depinde de tine daca-l strici!

scris de  Gabriela Onofrei